Urâta

Ankkara… locuiește peste drum
În casa galbenă cu tablă acoperită.
E tânără și șleampătă. Și oricum…
Nu pot decât să zic: Ankkara… e urâtă.
Veșmintele-i sunt largi pe trupul vlăguit
Le poartă fără eleganță, ca pe saci.
Părul îi atârnă în față despletit,
Adaug doar: Ankkara… e urâtă-n draci.
În fiecare zi pleacă devreme
Și se întoarce seara când soarele apune.
Pășește greu de parcă merge pe blesteme,
Ankkara… e urâtă, atât se poate spune.
Eu sunt Andrei și sunt vecin cu ea,
Sunt nou aici pe strada dintre vii.
Alt loc mai bun să aleg, nu se putea,
Ankkara… e urâtă… de nu-ți poți reveni…
Stau la fereastră și mă întreb ce aștept…
Știu bine ce… dar nu mă pot abține,
Ankkara se întoarce și trebuie să accept
Că e bizar, da-s foarte curios de unde vine…
Iat-o, cu pași înceți se apropie de poartă,
Se uită-n jur, privește temător…
Am sentimentul, straniu, că este speriată,
Râd zgomotos și alung din minte gândul trecător.
Ankkara pare o umbră și este așa urâtă
Cine s-o urmărească și ce motiv să aibă?
Să îl atragă părul sau fața amărâtă?
Nu prea i-o vezi, privește-n jos și și-o ferește-n grabă.
Îmi spun că nici nu are de ales
Știe și ea prea bine cum arată.
Cu o așa ținută, nu mai vorbesc de mers
Ankkara este tristă că e urâtă toată.
Sunt hotărât să nu o las să-mi scape.
Am s-o urmez discret și, astfel, fără voie
Ankkara o să-mi fie azi aproape.
Știu: mă sacrific… dar o fac de bunăvoie.
Ceea ce sper e faptul să dispară
Obsesia ce zilnic mă frământă.
Și ordonând, în minte, gânduri ce separă
O s-o alung din cuget pe Ankkara cea urâtă.
Pașii grăbiți mă poartă pe străzile pavate,
Este devreme și locul încă e pustiu.
Și de mă încearcă sentimente vinovate
N-o să renunț la ceea ce trebuie să știu.
Se îndreaptă către Operă și intră.
„Poate o cânta la harpă” îmi spun râzând în barbă.
Acolo, amestecată în orchestră,
Ankkara cea urâtă și-o fi găsit de treabă.
Apăs mânerul ușii și intru după ea.
„Hei, stați puțin, ce vă grăbiți așa?
Să-mi spuneți ce doriți, aș prefera”.
Privesc pe domnul care m-ar linșa:
„Știți, mă fâsticesc, Ankkara…”
„Nici o Ankară, cunosc tertipurile toate
Nu îmi mai trage nimeni astăzi sfoara.
Ieșiți afară sau mai știu eu, poate,
Ați vrea să chem agenții în ajutor”.
„Nu-i cazul, am să plec de bunăvoie”.
„Gândeam că poate-s eu neștiutor
Și de-un bilet, de fapt, aveți nevoie.
Mai este unul pentru ora cinci
Că, de altfel, le-am cam vândut pe toate”.
„Ok! Îl cumpăr”, spun în vorbe seci”.
„Păi, zi așa și nu mă speria, nepoate”.
Și iată-mă, din nou pe trotuar
Uimit, cu un bilet în mână.
Am să mă-ntorc la cinci, asta e clar
Iar până atunci o să mă plimb prin zonă.
„Aveți un loc la lojă. E opt pe-al doilea rând”
Îmi spune, la intrare, fata ce-mi dă biletul.
Aprob din cap… am altceva în gând
Mă uit după Ankkara în timp ce iau tichetul.
Urc scările și mă strecor absent,
Îmi caut loja și mă îndrept spre locul meu.
„Andrei? Ce faci? Nu mi-ai trecut la hobby și balet”.
Mă întorc uimit : tot ce trăiesc îmi pare că-i clișeu.
E gazda mea și mă privește insistent:
„Ankkara te-a chemat? Înseamnă că ți-a zis”.
„Ce trebuia să-mi spună?” o întreb și sunt atent.
Nu-i pot citi pe buze, cuvintele-s în bis.
Spectacolul începe: feerie, eleganță
Se înalță și coboară-n balans și simetrie.
Perfect e echilibru pe muchii de balanță
Albe aripi de păsări în dans și măiestrie.
„Ankkara unde-i?” o întreb pe gazda mea.
„Ea e solista” îmi șoptește încet.
Am amuțit și chiar dacă aș vrea
Să pot striga, cuvântul îmi este scâncet.
„Și hainele acelea…aspectul neîngrijit?”
„Se protejează, doar. A fost amenințată.
Un fan nebun s-o mutileze și-a dorit.
N-a reușit. Ankkara, însă, încă este speriată”.
„Nu știu cum am putut să fiu așa pripit.
Să cred în aparență și să judec
Doar după haine, după părul despletit”,
Îmi caut scaunul să mă așez, alunec.
Aplauzele curg și zâmbetul gingaș
Mă aruncă în plăcere, peste creste,
Se zbate-n lanțuri gândul meu trufaș:
Ankkara e frumoasă, Ankkara e-o poveste.