Înger alb, înger negru

Tiranul meu, te-aș preschimba în floare de lavandă,
Și la uscat te-aș pune apoi, pe masa din verandă.
Aș împleti, din părul tău, cununi mirositoare,
Le-aș azvârli, să zboare-n vânt, în lumea asta mare.
Cu ochii-n lacrimi m-aș ruga, să vii iar înapoi,
Să-mi bântui aura de înger, plimbându-ne în doi
Și-n timp ce intri în lumină, să regăsești în mine,
Frânturi de aripi, de tiran, ce-au sângerat în tine.
Sunt vindecate și se zbat, căci vor să se desprindă,
Din locul alb unde-au pătruns, miracolul să aprindă.
S-au adăpat cu seva-n care am îngropat minuni.
Au prins puteri și vor să zboare în jocuri de nebuni.
Să mă opun, chiar dac-aș vrea, nicicând nu pot s-o fac
Și ele știu că negru în alb, nu pot să îl prefac.
Întunecat nu vrei să fii, de lanțuri te ferești,
În soare-arunci tenebrele. Nu vrei să te smintești.
Omul cel bun îl crești, încet, prin stările divine,
Ești tot ce poți, căci dincolo, nu este despre tine.
El, lupul alb ce stă la porți, te însoțește în minte
Și vrea puterea să ți-o dea, să poți merge înainte.
Mă uit spre aripi și le văd albind în vârf de zbor,
Punând pe tine strălucirea, pătrunzi în lumi ce mor.
Arunci din sine spre fierbinte. Nu știi ce sorți vei trage.
Să afli despre cel lovit. Să-l vezi când se retrage.
Te întrebi de este-n tine ori tu… de ești în el?
Sperând că lumea-i bine, știind că nu-i la fel,
Vei revărsa din sine lumini ce-n ceruri curg,
Umplând goluri în vise, în taine și-n amurg.